SINAXAR 29 AUGUST

29 august 2009
În aceasta luna în ziua a douazeci si noua, pomenirea taierii
cinstitului cap al cinstitului slavitului Prooroc înainte-mergator si
Botezator Ioan.
 
                     
Sfântul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului a primit de
la însusi Domnul Hristos marturia ca el era cel mai mare dintre toti
oamenii nascuti din femeie si cel dintâi intre Profeti. Pe cind inca se
afla in pântecele mamei sale, el a tresarit de bucurie in preajma lui
Mesia pe care il purta in ea Prea Sfinta Maica a Domnului. La
maturitate, el, "de care lumea nu era vrednica" (cf Evrei 11:38), se
retrase in pustiu, acoperit cu o haina din par de camila si incins cu o
curea de piele, aceasta semnificând stapânirea tuturor pornirilor
trupesti. Regasind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre
create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hranea cu cosasi si
cu miere salbatica, si isi tinea in contemplare mintea netulburata de
grijile acestei lumi. In anul 15 al domniei lui Tiberiu Cezar (anul
29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu in pustie, se duse in
regiunea Iordanului, pentru a predica pocainta catre multimile care
veneau la el, atrase de viata sa ingereasca. El ii boteza in apele
Iordanului in semn de curatire de pacatele lor, si pentru a-i pregati
sa il primeasca pe Mântuitorul el ii indruma sa faca mai curând roade
vrednice de pocainta, decit sa se laude ca sint fiii lui Avraam.
Reluând cuvintele profetului Isaia, el le spunea : "Glasul celui care
striga in pustiu. Pregatiti calea Domnului, drepte faceti in loc
neumblat cararile Dumnezeului nostru. Toata valea sa se umple si tot
muntele si dealul sa se plece; si sa fie cele strambe, drepte, si cele
colturoase, cai netede. Si se va arata slava Domnului si tot trupul o
va vedea caci gura Domnului a grait". (Is. 40:3-5).
Pentru ca poporul se intreba daca nu era el Mântuitorul asteptat de
atitea generatii, Ioan le spuse: "Eu va botez cu apa, dar vine altul
mai mare decât mine, El va va boteza cu foc si cu Duh Sfânt". Curatenia
sa si dragostea sa pentru feciorie erau intr-atât de mari incât fu
considerat vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al carui
Inaintemergator fusese pus, ci chiar sa Il boteze in Iordan si sa fie
martorul descoperirii Sfintei Treimi.

Sfântul Ioan medita fara incetare la Cuvintul lui Dumnezeu si le
considera pe toate ale acestei lumi ca nesemnificative in fata
respectarii Legii dumnezeiesti, a carei desavirsita intruchipare era
viata sa. De aceea nu se temea sa adreseze reprosuri aspre lui Irod
Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de rusine si dezmatat care,
contrar Legii, se casatorise cu Irodiada, sotia fratelui sau Filip pe
când acesta din urma era inca in viata si avusese cu ea o fata,
Salomeea. Facindu-se mijlocitorul constiintei inveterate a pescarului,
Profetul ii vorbea in numele lui Dumnezeu : "Nu iti este ingaduit sa ai
ca sotie pe femeia fratelui tau". De aceea Irodiana nutrea in ea o
ranchiuna puternica impotriva lui Ioan si voia sa il omoare ; era insa
impiedicata de Irod care il proteja, ca barbat drept si sfânt, dar mai
ales pentru ca se temea de poporul pe care il cinstea ca pe un trimis
al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfida isi atinse
scopul si facu astfel incit Profetul sa fie dus la inchisoare in
fortareata din Macheronte. Cind fu aniversarea zilei de nastere a
regelui, in apropierea Pastilor, acesta invita pe notabilii regatului
sau la un mare ospat, in timpul caruia toti se dedara imbuibarii si
betiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet
al slavei desarte, si ea placu privirii desfrânate a tatalui sau care
ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi
jumatate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânara ceru sa ii fie
adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezatorul. Regele se simti
incurcat, dar din cauza juramântului sau, si pentru a nu-si pierde
onoarea in fata invitatilor, se decise sa il omoare pe Cel Drept.
Sentita fu pe loc executata, un soldat ii taie capul  Sfintului Ioan in
inchisoare si il aduse imediat, inca sângerând, pe un platou,  in sala
de ospat care adresa in tacere reprosul sau fata de slabiciunea
criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de
a spune : "Manânca, o, mama, trupul celui care a trait ca unul fara
trup, si bea sângele lui. Aceasta limba care nu inceta sa ne faca
reprosuri va tacea de-acum pentru totdeauna".
Ucenicii Sfântului venira sa ii ia trupul si mersera sa il ingroape
in Sevastia apoi se dusera sa il instiinteze pe Iisus. Abia mult mai
târziu Moastele Sfântului Inaintemergator fura regasite in mod
miraculor, pentru a raspândi harul asupra credinciosilor care li se
inchina.

Acest act sângeros pare sa fi fost ingaduit de Dumnezeu pentru ca
dupa ce a fost Inaintemergatorul lui Hristos pe pamânt, Sfântul Ioan
Botezatorul sa fie de asemenea in imparatia mortilor si sa mearga sa
instiinteze pe mortii cei drepti de speranta in Mântuire, venirea
apropiata a lui Mesia care trebuia sa sparga prin Cruce portile si
inchizatorile Iadului.

Prin viata precum si prin moartea sa, Inaintemergatorul ramâne de
asemenea pentru toti Crestinii un Profet si un stapânitor al vietii
spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil, el ii invata sa lupte
pâna la moarte impotriva pacatului, nu numai pentru respectul dreptatii
si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a inainta in virtute si
curatia inimii. Orice constiinta cizelata prin meditarea asupra Legii
lui Dumnezeu se aseamana deci cu Inaintemergatorul si croieste "caile
Domnului" in sufletul care se caieste, pentru a-i da cunoasterea
Mântuirii (cf. Luca 1:76).
 
 

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Teodora, cea din Tesalonic, care era cu neamul din Egina.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 


DRAGOSTEA DOMNULUI

6 august 2008

 
 
    Se spune că odată, un om mergea printr-un deşert. Nu mai
putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar
soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afară de întinderea
nesfârşită de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele paşilor
săi.

     Deodată, însă, omul
a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca şi când mai era cineva,
o persoană ce mergea odată cu el şi ale cărei urme le putea vedea alături de
ale sale. Speriat, a strigat:

     – De ce sunt patru
urme în nisip, când eu sunt singur ? Cine eşti şi de ce nu te văd ?

     Dar o voce i-a
răspuns:

     – Sunt Dumnezeu! Nu
eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice
rău şi vei ajunge cu bine la capăt!

     Omul a căzut în
genunchi şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el, după care şi-a
continuat drumul, convins că acum va reuşi. Şi a mers, a mers, până când
într-un final a simţit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi, a
privit în spate şi … ce i-a fost dat să vadă ? Pe nisip, nu se vedeau decât
urmele paşilor săi.

     – Doamne – a spus
omul îndurerat – de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip ?!

     Dar, aceeaşi voce
i-a răspuns cu blândeţe:

     – Pentru că, până
acum, Eu te-am dus în braţe.

     Deodată, omul
nostru a simţit ceva rece, rece, şi a deschis ochii. Visase. Toropit de
oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul
puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană. Câţiva
negustori îl ridicaseră şi îl stropiseră cu apă. Atunci când a simţit apa rece
pe faţă s-a trezit, amintindu-şi de visul său.

     – Binecuvântat să
fie Domnul! – a strigat omul. Cum de m-aţi găsit ?

     – Am văzut nişte
urme în nisip şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau, într-adevăr,
urmele tale.

     – Voi credeţi că
urmele mele v-au adus aici ? Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat de suferinţa mea,
El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.

     Sunt unii oameni
care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că Domnul, din iubire,
caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte şi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu
uită niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că toate – sănătatea, puterea de
muncă, fericirea – ţin de Dumnezeu şi că doar prin puterea Lui putem fi mântuiţi.
Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului. 

 

“Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu,

Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi.”

( Sfântul Ioan Gură de Aur )

 


Sinaxar 6 august

6 august 2008

    În aceasta lună, în ziua a şasea, Schimbarea la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
 

                 

 
    La
şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : "Sunt unii din cei ce stau
aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui
Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă
pe Apostolii Săi preferaţi : Petru, Iacov şi Ioan ; ducându-i deoparte,
urcă pe un munte înalt – muntele Taborului în Galileea – ca să se
roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa
Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai
Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin
priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise
credinţa în dumnezeirea Sa ; Iacov, căci a fost primul care a murit
pentru Hristos ; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava
dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia
Cuvântului întrupat.
   

El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale
care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care
deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt
esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea
noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia
(liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată
către noi slava lui Dumnezeu.

     "Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se
schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră
strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ
înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta
astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El
însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea
ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în
pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura
trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului
asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu
era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a
îndumnezeirii naturii omeneşti – inclusiv trupul – şi a unirii Sale cu
splendoarea dumnezeiască.

     Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o
slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34,
29), faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină,
izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se
răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi
pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
   

"El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan
Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi
ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i
văzători" (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 -
PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o
privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina
dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi
schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi
cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu
Cuvântul (Sf. Grigore Palama).

     "Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este
Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea
autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina
cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1,
9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil
superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai
suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.

     Lumina nematerială, necreată şi situată în afara
timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea
Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută
atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a
aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în
toata scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumina, în această
lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua
Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului
celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf.
Matei 13:43).

     "Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină"
(Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor
în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări
a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un
subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa
"vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului :
"întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalmii 35:10).

    În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară -
alături de Domnul – Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul
Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl
mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit
înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un
loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumina,
despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică
Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia
să fie dată oamenilor.  

    Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea
luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi
"neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stăpâne, ce bine ar fi să
rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi : unul pentru tine, unul
pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la
aceasta dorinţa prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria
pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un
lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor
luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu
auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul : "Acesta este
Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest
nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în
Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei
entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea
omului. 

    Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi
Apostolilor să îl "vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară
viziunii şi cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi
în afară de tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră
atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii
17:12) şi "închizând uşa simţurilor lor", ei primiră revelaţia Tainei
Treimii, care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire
(Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată
Tainei Schimbării la Faţă în principal de către Sf. Grigore Palama).
   

Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea
taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se
înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe
Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi
linişti. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui
de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.

     Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă
aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării
trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de
fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile
Sale, Mântuitorul arată atunci căscopul venirii Sale în lume era tocmai
să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din
acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe
călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.

     Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei
Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre
natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat de asemenea
că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima
Icoană, scrisă de înşişi Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Faţă.
E vorba desigur mai puţin de un fapt istoric cât de o interpretare
simbolică, prezentând legătura intimă întreţinută de tradiţia Bisericii
între arta Icoanei şi această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru
slavă.

 
    A Căruia este slava şi puterea în veci. Amin.

TIMPUL SCHIMBARII

12 iulie 2008
 
 

    La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a
se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:

     – Părinte, sunt
destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea.
Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb,
dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă
schimb, nu-i aşa ?

     – Nu – i-a răspuns
bătrânul. Vino cu mine!

     L-a dus pe tânăr în
spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:

     – Vezi acest
vlăstar, ştii ce este ?

     – Da, părinte, un
puiet de brad.

     – Smulge-l!

     Tânărul a scos
brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva
mai înalt, aproape cât un om.

     – Acum, scoate-l pe
acesta.

     S-a muncit băiatul
cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată.
Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:

     – Smulge-l acum pe
acela.

     – Dar e destul de
mare, nu pot singur.

     – Du-te şi mai
cheamă pe cineva.

     Întorcându-se
tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au
reuşit, în sfârşit, să-l scoată.

     – Acum scoateţi
bradul falnic de acolo.

     – Părinte, dar acela
este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini,
chiar de-am fi şi o sută de oameni.

     – Acum vezi, fiule ?
Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel ? Orice viciu sau
orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar , cu
timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe
sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu vei avea
nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în
suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată
să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai
greu. 

 

“Degeaba tăiem
crengile păcatului în afara noastră,

dacă în noi rămân
rădăcinile care vor creşte din nou.”

( Sfântul Grigorie Dialogul
)

 


Sinaxar 12 iulie

12 iulie 2008

    În aceasta luna, în ziua a douasprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Proclu si Ilarie.
    Acesti
sfinti au trait în zilele împaratului Traian si ale lui Maxim
ighemonul. Ei erau de neam din satul Caliptul, aproape de Anghira.
Deci, fiind prins Sfântul Proclu si marturisind pe Hristos înaintea
împaratului, a fost dat pe seama lui Maxim ighemonul, si a fost cumplit
chinuit. Dupa acestea fiind dus ca sa fie omorât cu sageti, s-a
întâlnit cu nepotul sau Ilarie, care s-a închinat mosului sau. Si
pentru aceasta a fost prins de catre elini.
    Sfântul
Proclu ranit de multimea sagetilor s-a mutat catre Domnul. Iar Sfântul
Ilarie, marturisind ca este crestin, a fost mult chinuit si apoi,
taindu-i-se capul, a fost pus cu Sfântul Proclu la un loc.
 
    Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Veronica, pe care a vindecat-o Hristos de curgerea sângelui, si care cu pace s-a savârsit.
 
Sfanta Veronica    Sfanta
Veronica era de loc din Cezareea lui Filip (Paneas). Ea a fost cea
tamaduita de Domnul nostru Iisus Hristos de curgerea de sânge care o
chinuia de multi ani (cf. Matei 9, 20).     In semn de multumire si slava
adusa lui Dumnezeu, ea a turnat o statuie de bronz ce-l reprezenta pe
Mântuitorul tinând mâna unei femei ingenunchiate inaintea lui. La
picioarele statuii — unde pe o placa sa pucea citi : Lui Dumnezeu,
Mântuitorul lumii — crestea o planta tamaduitoare de orice boala.
Veronica a asezat aceasta statuie in fata casei ei, asa incat toti
trecatorii sa o cinsteasca si sa-mi aduca aminte de modelul ei,
Dumnezeu-Omul. Ducând o viata sfanta, Veronica s-a dus la Dumnezeu, ca
si in ceruri sa se bucure de Chipul Domnului.
    Dupa o
traditie latina, sfanta Veronica a fost femeia care a sters fata
insengerata a Domnului, cand isi purta El Crucea spre Golgota. Chipul
Domnului ar fi ramas astfel imprimat pe mahrama, care a fost
considerata astfel o icoana "nefacuta de mâna omeneasca". Insa dupa o
foarte veche scriere apocrifa, Faptele lui Pilat, Veronica (Berenice)
era tocmai femeia vindecata de scurgerea de sânge, si care, aflându-se
in posesia unui portret al lui Hristos, s-a dus cu el la Roma, la
imparatul Tiberiu. La moartea sa, portretul a fost transmis sfantului
Clement, episcopul Romei.
 
    Tot
în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Mihail Maleinul,
duhovnicescul parinte al celui dintre sfinti Parintelui nostru Atanasie
din Athos, care cu pace s-a savârsit.
    Sfantul Mihail
Maleinul s-a nascut catre anul 894 in regiunea Charsian din Capadocia,
si a primit la botez numele de Manuel. Era ruda cu imparatul bizantin
Leon al VI-lea cel Intelept (886-911). La vârsta de 18 ani a plecat in
Bitinia, la Manastirea Kiminas (Kyminas), sub ascultarea si indrumarea
batrânului Ioan Heladites, care la tun in monahism cu numele de Michel.
Ramânând în ascultare grea în ciuda vitei lui imparatesti, Mihail s-a
umplut de smerenia Domnului nostru Iisus Hristos.

  

Mihail din Maleo
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 

 
 
 
 
 
 
    Asa
se face ca dupa un timp a fost hirotonisit, fiind chemat la preotie.
       
    Prin rugaciune si studiul Scripturilor, Mihail a aratat cum preotia si
calugaria merg impreuna, atragând harul discernamântului si al
patrunderii inimilor si situatiilor. Intelegerea neputintei omenesti
l-a facut iubitor si ingaduitor cu oamenii, totdeauna mângâiendu-i si
rugânde-se pentru ei, incât adeseori s-au implinit si minuni prin
rugaciunile lui.
    Dupa multe osteneli calugaresti,
sfantul Mihail primeste de la staretul sau binecuvântarea de a trai ca
anahoret-eremit. Cinci zile din saptamâna el se retrage intr-o pestera
nu departe de manastire , in rugaciune si linistire (isihie), iar
sâmbata si duminica revine in comunitatea fratilor pentru a participa
la sfintele slujbe si a se impartasi cu Sfintele Taine.
    Prin
exemplul sau de viata duhovniceasca, sfantul ascet a atras multi
doritori de mântuire. Astfel ca, in locul numit Lacul Uscat, cuviosul a
intemeiat o manastire de calugari , cu o regula de viata foarte stricta.
Cand manastirea s-a intarit, sfântul s-a urcat si mai sus in munti si a
intemeiat acolo o alta manastire. Asa, cu osteneala cuviosului Mihail,
intreg muntele Kimina (Kyminas) s-a umplut de obsti manastiresti, de
unde rugaciuni se inaltau fara incetare catre Tronul cel de Sus.
    Catre
anul 953, un tânar, numit Avraam, s-a alaturat obstii fratesti ce
inflorea sub indrumarea sfântului staret Mihail; acesta i-a dat numele
de Atanasie. Mai târziu, sfântul Atanasie
a ajuns in Muntele Athos , unde a întemeiat prima manastire cu viata de
obste: Marea Lavra. In zidirea si impodobirea acestei mari manastiri,
sfântul Atanasie a avut in ajutor pe nepotul sfântului staret Mihail,
viitorul împarat bizantin Nichifor Focas (963-969), care l-a cunoscut
pe Atanasie intr-una din vizitele la manastirea unchiului sau Mihail.
    Dupa cincizeci de ani de osteneli si lupte calugaresti, sfântul Mihail Maleinos (Maleinul) a adormit in pace, catre anul 962.
 
    Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Serapion cel nou, care în foc s-a savârsit.
 
   

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Andrei Stratilatul, Faust, Mina si cu sotii lui.

 
    Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Mamant, de cea parte la Sigmata.

 

    Pentru rugaciunile Sfintilor Tai, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin!   


COPILUL BINE CRESCUT

11 iulie 2008

 
 

    Într-un sat din câmpie, s-au întâlnit la fântână trei
femei. Două dintre ele nu încetau să-şi laude băieţii. Cea de-a treia, însă, nu
spunea nimic, cu toate că avea şi ea un băiat de care nu s-ar fi putut plânge.
Au luat cele trei femei câte o găleată cu apă şi au plecat împreună înapoi,
spre casă. Pe drum, s-au întâlnit cu cei trei copii , care se jucau într-o
livadă.

     – Ia uite-l pe-al
meu, a zis prima femeie . E aşa de puternic.

     – Dar al meu, zise
şi a doua, e priceput la toate.

     Nici de această
dată, cea de-a treia femeie nu a spus nimic. Însă, copilul ei, văzându-şi mama,
s-a grăbit să vină şi să ia el găleata. Ceilalţi doi băieţi au început să râdă
şi au rămas să se joace mai departe. Acum se vedea adevărul. Din modestie, cea
de-a treia femeie nu se lăudase cu feciorul său, dar, în locul ei, vorbeau
faptele … 

 
“Învaţă-te, fiule, să fii totdeauna simplu şi fără
răutate!“

 ( Sfântul Efrem Sirul )

 

Sinaxar 11 iulie

11 iulie 2008

    În aceasta luna, în ziua a unsprezecea, pomenirea Sfintei Mare Mucenite si prea laudatei Eufimia.
Eufimia    Sfânta
Eufimia a trait în zilele lui Diocletian si ale lui Prisc antipatul
Europei, fiind fiica a lui Filofron si Teodosianei. Fiind pârâta la
ighemonul ca este crestina, a fost chinuita cu roate si în foc, si alte
multe chinuri rabdând, a luat cununa muceniciei.
    În zilele binecredinciosilor împarati Marchian si Pulheria, s-au
adunat cei 630 de Sfinti Parinti la Calcedon. Acestia au anatematizat
pe cei ce se tineau de Eutihie si de Dioscor, si au caterisit pe cei
care ziceau ca în Hristos este doar o fire si o lucrare. Dar acestia
neplecându-se dreptei credinte, Sfintii Parinti au scris într-o carte
dreapta credinta si au silit si pe eretici sa scrie si ei într-alta
gândul si socoteala lor. Si deschizând racla sfintei, au pus cartile
amândoua pecetluite pe pieptul ei, si s-au dus. Iar peste putine zile
mergând, au aflat cartea ereticilor lepadata la picioarele sfintei, iar
cartea drept-credinciosilor în cinstitele ei mâini. Acest lucru
vazându-l ereticii, s-au umplut de rusine, iar drept-credinciosii de
bucurie.
 
    Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Chindeu prezbiterul. 
   

    Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Leon cel din staul, care cu pace s-a savârsit.
 
   

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Marchian, care de sabie s-a savârsit.

 
    Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Martiroclis, care însagetat s-a savârsit.
 
   

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Olga , împarateasa Rusiei, cea întocmai cu apostolii.
Olga si Vladimir    Tragându-se
dintr-o familie de neam ales din tinutul Pskov, din initiativa careia
Varegii au venit in Rusia, printesa Olga fusese inzestrata de la
Dumnezeu cu o frumusete rara  si o inteligenta stralucita. Intr-o zi,
pe când traversa fluviul Pskov, ea intâlni pe tânarul print Igor care
de indata se indragosti de ea. La putin timp dupa aceea, tutorele
acestuia din urma, printul Oleg, veni sa o ia pe printesa si o duse la
Kiev pentru a i-o da in casatorie. In 945 marele print Igor a fost
asasinat de Slavii din Volinia iar regenta principatului Kiev deveni
Olga, pâna la majoratul fiului sau Sviatoslav (945-960). Guvernând cu
intelepciune si mila, stiind in acelasi timp sa dovedeasca un caracter
energic, printesa reusi sa reuneasca puterea, pâna atunci imprastiata,
si putu astfel sa puna capat invaziilor ucigatoare ale triburilor
slave. Ea organiza comertul si favoriza schimburile cu Bizantul, in
scopul de a procura poporului sau germenii civilizatiei. Prin 955
intreprinse o calatorie la Constantinopol unde fu primita cu fast de
imparatul Constantin VII Porfirogenetul, care o plasa printre cele mai
inalte doamne de la curte (957) si unde ea primi, se pare, Botezul de
la Patriarhul Polieuct, sub numele de Elena.
    La intoarcerea sa in Rusia, ea strabatu tara pentru a raspândi
credinta in Hristos si fonda orasul Pskov, in urma aparitiei unei
triple raze de lumina ce cobora din cer. In lipsa fiului sau
Sviatoslav, care participa la misiunile militare, Sfânta Olga lua
asupra ei educatia celor trei fii ai acestuia : Iaropolk, Oleg si
Vladimir, dar ea nu reusi sa ii boteze din cauza refuzului tatalui lor,
pagân convins. In 969 ea se imbolnavi si incerca inca o data
convertirea marelui print dar se lovi de refuzul sau obstinat. Sfânta
prezise atunci viitoarea convertire a Rusiei la Crestinism precum si
tristul sfârsit al fiului sau, care fu asasinat trei ani mai târziu de
catre Pecenegi. Ea isi dadu sufletul in mâinile Domnului la 11 iulie
969. Moastele sale, transferate la Kiev de Sfântul Vladimir, fura
ascunse cu ocazia frecventelor jafuri ale orasului si nu se mai stie
unde se afla.

    In ciuda eforturilor printesei de-o-seama-cu-Apostolii, convertirea sa
nu avu consecinte imediate asupra poporului sau ; ea pregati totusi
convertirea nepotului sau, Sfântul Vladimir si
reprezenta samânta care dadu nastere vietii crestine in Rusia, "precum
aurora precede ziua luminoasa".

 
   

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Nicodim,
care a sihastrit în hotarele sfintei Manastiri Vatoped si a fost
învatator dumnezeiescului Grigorie Palama prin filozofia cea dupa
Hristos, si care cu pace s-a savârsit.

 
    Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului noului
cuvios Mucenic Nicodim, care a suferit mucenicia în Alpasania Albaniei
la anul 1722, si care de sabie s-a savârsit.
 

    Pentru rugaciunile Sfintilor Tai, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin!    


DRAGOSTE DE MAMA

10 iulie 2008

 
 

       O tânără domnişoară
s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme şi
acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă
în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de
îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.

     – Mai lasă-mă în
pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu două ? Nici nu ştii
despre ce-i vorba.

     – Dar îmi poţi
povesti – i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea ajuta …

     – Cu ce să mă ajuţi,
cu sfaturi ? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi. Lasă-mă în pace! – a
mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.

     Spre seară,
când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de supărarea pe care
i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă, însă, şi-a găsit mama
aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi
adormit.

     Dar ea murise,
murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au
urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi ultimele cuvinte pe
care le auzise de la copilul ei fuseseră: “Lasă-mă în pace!”. Acest lucru o
durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de
fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei,
de dragostea ei – dragoste de mamă. 

 

“După Dumnezeu,

nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama.”

( Fericitul Ieronim )

 

 

Sinaxar 10 iulie

10 iulie 2008

    În aceasta luna, în ziua a zecea, pomenirea Sfintilor 45 de Mucenici , care au marturisit în Nicopolea Armeniei.
    Acestia, în zilele împaratului Lichinie si ale lui Lisie ighemonul,
au marturisit pe Hristos. Si capeteniile lor erau si capetenii ale
cetatii: Leontie, Mavrichie, Daniil si Antonie. Si fiind supusi la
multe chinuri si apoi bagati într-un cuptor de foc, si-au aflat
sfârsitul nevointelor lor.
 
    Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Vianor si Siluan.
    Dintre acestia Sfântul Vianor, fiind din eparhia Pisidiei, a fost
adus pentru marturisirea în Hristos la întrebare înaintea lui Severian
ighemonul Efratisiei si supus la chinuri. Iar Siluan, stând aproape si
vazând rabdarea sfântului, a crezut în Hristos; si îndata i-au taiat
limba, sa dupa aceea si capul.
 
    Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Apolonie cel din Sardia.
    Acesta era din cetatea Sardelor cea din Lidia, si fiind adus
înaintea lui Perinie ighemonul, când se afla în Iconia, si marturisind
pe Hristos si batjocorind idolii, a fost rastignit si asa a primit
mucenicia.
 
    Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor zece mii de
parinti din pustiile Egiptului, pe care prin foc si cu moarte silnica
i-a dat Teofil cel de rea amintire, arhiepiscopul Alexandriei, pentru
Isidor preotul.
    Acesti sfinti sihastri si mucenici erau ca la zece mii de monahi si
locuiau în muntele Pilisiei prin râpi. Se îndeletniceau cu împlinirea
poruncilor lui Dumnezeu, prin postire si priveghere. Iar Isidor avea
întâietatea între ei, si se afla în neîntelegere cu episcopul Teofil
pentru pricini bisericesti, fiindca Isidor, semetindu-se cu multimea
sihastrilor, dojenea pe Teofil, care se rusina si se temea. Trimitând
Teofil pe cei de un cuget cu el, au dat foc tuturor sfintilor parinti
celor din schit, si i-au dat mortii.
 
    Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Ioan cuvântatorul de Dumnezeu întru ale lui Viat.

 

    Pentru rugaciunile Sfintilor Tai, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin!  

 

GREUTATEA PACATELOR

9 iulie 2008
 
 
    Trecând prin sat, un preot s-a întâlnit cu un ţăran care
nu prea venea la biserică. Oprindu-l, i-a spus:

     – Fiule, de ce nu ai
venit ieri la slujbă ? Ai avut vreun necaz, pot să te ajut cu ceva ?

     – Părinte, nu am
avut vreme, m-am luat cu una, cu alta şi …

     – Vai, fiule, nu se
poate să nu-ţi faci timp să vii în biserică, să aprinzi o lumânare şi să spui o
rugăciune …! Dacă tu nu te gândeşti la Dumnezeu şi nu cauţi ajutorul Său, cum
ai vrea să-ţi poarte El de grijă ? Orice probleme ai avea, chiar dacă nu le
poţi rezolva singur, chiar dacă nimeni nu ar fi în stare să te ajute, Dumnezeu
poate. El îţi dă sănătate, linişte şi spor în casă. Dacă îţi faci păcate, însă,
mai meriţi tu ajutorul Său ?

     – Dar, părinte, ce
păcate am eu ? – zise omul cu nedumerire. Nu am decât păcate mici. Sunt acestea
atât de grave ?

     – Fiule – i-a mai
spus preotul – orice păcat este grav, fiindcă păcatul, oricât de mic, îţi
strecoară în suflet răutate. Poate nu par păcatele tale prea mari, dar … ia
adu-ţi aminte, ieri a plouat ?

     – Da, părinte, a
plouat ceva, dar nu prea mult.

     – Şi azi, de ce ai
putut să ieşi din casă ?

     – E, părinte, pentru
că de dimineaţă a ieşit soarele şi pământul s-a uscat repede.

     – Păi, vezi, fiule ?
Anul trecut ţii minte când au fost inundaţiile ? A plouat trei zile în şir. Am
mai putut noi să ieşim atunci din case ?

     Păcatul, fiule, este
la fel ca picătura de apă. Aşa mică, ai impresia că nici nu-ţi poate face rău.
Dacă ai ceva păcate, dar cauţi să le îndrepţi prin căinţă şi bunătate, prin
rugăciune în Sfânta Biserică, atunci imediat apare dragostea Domnului, care
aduce iar linişte sufletului, la fel ca şi căldura şi lumina soarelui, după o zi
cu ploaie. Dar, atunci când ploile se adună şi curg unele după altele, când mii
şi mii de picături, ce par fără putere, se strâng laolaltă , atunci nimic nu le
mai poate sta în cale. Tot astfel, dacă se adună păcate peste păcate în
sufletele noastre, nu le mai putem sta în cale şi devenim tot mai răi şi mai
egoişti.

     Intră în Biserică,
fiule, cât mai des. Roagă-te şi închină-te în faţa icoanelor şi, atunci,
sufletul tău nu va fi chinuit de greutatea păcatelor şi viaţa ta va fi un
exemplu pentru cei din jur. 

 
   

“Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile
omului,

dacă omul ascultă poruncile Domnului.”

( Avva Isaia )
 
             

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro